Povestea marţişorului începe acum mai bine de 2000 de ani, pe vremea dacilor şi a romanilor. Tradiţia spune că stramoşii noştri purtau monede găurite, atârnate de un fir împletit – colorat în alb şi negru. Bănuţii erau de aur, argint sau metal obişnuit, indicând cât de bogată sau de săracă era persoana care îi purta. Albul însemna revenirea la viaţă a naturii şi căldura verii, în timp ce negrul semnifica frigul iernii. Aceste mărţişoare erau purtate la încheietura mâinii sau prinse în piept cu un ac, iar fetele credeau despre ele ca le vor aduce noroc, frumuseţe şi le vor feri de razele arzătoare ale soarelui verii. Când copacii înfloreau, femeile agăţau firul de o ramură, iar cu moneda respectivă cumpărau caş, pentru ca tot restul anului pielea lor să fie albă şi moale. În timp, rolul de talisman sau obiect purtător de noroc al marţişorului s-a transformat în simbol al iubirii. În acelaşi timp, şi firul negru a devenit roşu.